Aer proaspăt

Când eşti pe drum cu oameni care-ţi sunt dragi şi pe care oricum îi vezi des sau măcar îi auzi des, e clar, până la urmă, că veţi împărţi toate orele din zi şi din noapte. Şi după ce călătoria ajunge la sfârşit, tot îţi lipsesc. Mult chiar!

Mare bucurie a fost, astfel, la o lună şi o săptămână de când o porniserăm spre Sapareva Banya şi la două săptămâni de când poposiserăm acasă, revederea şi reunirea echipei. Ce să facem? Ce să facem?

 

Frunzărind printre paginile cu atracţii din apropierea Braşovului, mi-am dat seama că nu fusesem niciodată la Cetatea Oratia şi, cum nu se putea să avem un singur scop, mi s-a părut deosebit de interesantă o oprire la Cabane aux images, mai ales că Marcel este pasionat de fotografie. În fapt, ne-am dus direct acolo, găsind-o plină de lumină în (deja!) aerul mai răcoros al începutului de seară. Am intrat timid, admirând colecţia de aparate foto, vederile, semnele de carte, toate lucruşoarele aflate la vânzare, pline de viaţă şi de culoare. Toate, pe un fundal de chansonnettes şi conversând un pic pe teme de călătorii cu jumătatea românească a proiectului. :-) Am făcut apoi cunoştinţă şi cu fotograful Laurent Jouault, care ne-a explicat şi care i-a detaliat lui Marcel unele dintre trucurile sale fotografice, plin de pasiune şi de răbdare.

 

Încărcaţi deja pozitiv, am pornit-o spre Podu Dâmboviţei. GPSu’ nostru ar fi vrut să ne ducă pe-altă parte, însă localnicii ne-au indicat un drum mai scurt de la una dintre parcările în care se vindeau produse de-ale zonei. Am uitat să vă spun că aerul se răcorise şi limpezise şi mai mult în urma unei ploi de vară venite pe neaşteptate. Iarba era udă, tovarăşii de drum – nişte câini ciobăneşti flocoşi – nu s-au lăsat aşteptaţi şi cetatea... cu existenţa-i anterioară învăluită în mister, însă cu un rol clar strategic şi vamal în punctul de trecere dintre Transilvania şi Ţara Românească... ei bine, cetatea se vedea deja. Mai exact, ruinele ei. Am ajuns până la ea şi am înconjurat-o ca să pătrundem. Când ne-am trezit la marginea zidurilor ei, înainte-ne era una dintre cele mai frumoase şi romantice privelişti întâlnite vreodată în ţărişoara noastră. Să fi fost aerul de după ploaie? Să fi fost apusul? Să fi fost noi?... Cert este că eram tare fericiţi, cu toţii. Am spus poezioare pe drumul de întoarcere şi...

 

...am primit cu bucurie propunerea fetelor de a savura nişte papanaşi (căci râvneam, în sinea mea, la un desert). Am poposit la Cetatea Carului – da! ştiam de priveliştea de acolo – şi, în liniştea serii, am conchis printre râsete şi depănat de amintiri că e mare lucru ca în iulie să ai nevoie la noi în ţară de o hăinuţă pe tine.