Jonesin'

Acum aproape un an eram încă în Hebride şi într-un extaz atât de mare încât nici nu îmi dădeam seama cât de legată eram de locurile pe care le colindam: frumuseţea aceea sălbatică [văi şi-apoi culmi neregulate şi totuşi rotunde], plajele acelea pustii veghind oceanul turcoaz, valurile de ploaie care păreau că nu mai contenesc şi apoi se opreau... brusc. În momentele acelea, viaţa mea (la cum o visam eu pe ea) se apropia de perfecţiune. Sfârşitul de an mi-a adus însă un final mai puţin aşteptat. 2014 a fost fix pe dos – greu, până acum, când toate îşi găsesc locul şi de mult nu simt că aş fi fost atât de fericită şi îmi vine să o urlu din toţi rărunchii. Când e dat, e dat.

 

Când ţi-e dat să te trezeşti la plăcinta cu rurbarbă cu tovarăşi de mic dejun veseli, cu urechile ciulite şi codiţele pufoase... nu uiţi. Nu poţi. Eu, una, compar. Absolut tot. O fi bine, o fi rău? Aşa sunt eu. Nordul meu – sau o continuare a lui – e încă acolo, ca idee, ca dorinţă într-un ungher al minţii mele. Încă nu pot spune că l-am găsit în totalitate şi mă întreb dacă îl voi găsi vreodată. În septembrie mi s-a mai îndeplinit un vis – să ajung în Northern Isles ale Scoţiei. Şi acum, dacă mă uit pe hartă, mă iau fiori. Şi mi se pare că să ajung în Shetland a fost mai exclusivist şi exotic parcă şi decât drumul pe Itaparica, din povestea „Brazilia 2011”.

 

Când ţi-e dat să ajungi undeva, o faci indiferent de oprelişti. Aşa că Orkney a fost prima oprire. „Orkneyinga saga” mă făcuse, la citirea şi studiul ei, să mă gândesc la o insulă sălbatică, cu ape neprimitoare şi cu stânci neşlefuite. Când colo, câmpuri verzi, văcuţe negre, turme de oiţe, orăşele de ştrumfi. Cu agricultura asta în floare, scepticismul localnicilor [diferit de stilul scoţian, total, şi amintindind mai degrabă a Norvegia] şi... senzaţia overall că mă aflam pe un loc de joacă, şi nu pe un tărâm atât de disputat şi de încercat de istorie, au făcut ca dezămăgirea să îşi arate colţii în sufletul meu. Nu m-am bucurat atât de mult de clipele petrecute acolo pentru că nu am simţit că aş putea. Era mult prea comercial şi obişnuit totul pentru mine. [După Shetland însă, a urmat Hoy... şi, da, acolo m-am simţit în rugozitatea nordico-scoţiană pe care o voi iubi mereu!]

 

Când ţi-e dat însă ca, din când în când, să mai iei şi o gură de aer proaspăt, se va întâmpla. În cazul meu, nedormită şi înfrigurată după o noapte pe ferry, am călcat pe pământ shetlandez. Într-adevăr, o poveste cu totul diferită. Aici stăteau ascunse aşadar apele neprimitoare şi stâncile neşlefuite! Şi focile cu ochi duioşi. Şi gâştele de mare cu zborul ascuţit! Şi căldura tipic scoţiană, care se simţea din nou în aer, undeva la 7 ore pe mare, la Nord. Hmmm... voi ţine mereu minte cum m-am simţit acolo, cum am fost primită şi răsfăţată, cât de mult am visat să îmi simt paşii pe străduţele înguste din Lerwick. Şi totuşi, nu a fost un cerc, nu a fost o bucurie completă. Şi nici când am ajuns acasă [pentru că, de obicei, îmi las sentimentele să se decanteze – aşa a ocupat, de pildă, Armenia un loc în top 3-ul sufletului meu călător], nu am simţit-o diferit. Şi asta pentru că...

Aşa a fost dat ca sufletul meu să rătăcească încă, printre fire de iarbă înalte şi munţi albaştri, şi să privească ore-n şir oceanul. La vest. 

Text  şi fotografii: © Olivia-Petra Coman