Revanşa

Pentru cei ce nu mă cunosc, treaba stă cam aşa: eu sunt Petra, pe iubitul meu îl cheamă Marcel şi am un caiac pe care-l cheamă BLU. Sunt pasionată de multe lucruri – în fapt, eu mă văd ca pasiune pură din creştetul capului şi până la vârfurile degetelor de la picioare –, însă cred că printre activităţile favorite se numără tot ce înseamnă dus la extrem. Călătorii în locuri mai puţin umblate şi/sau considerate drept riscante, sporturi cât mai năstruşnice şi mai periculoase şi, nu în ultimul rând, activităţi şi relaţionări cu oamenii duse la extrem. Îmi place să îmi forţez limitele, să mi le depăşesc, apoi să o iau de la capăt.

Da, am momente şi situaţii de care mi-este frică, însă ce folos să trăim dacă nu să ne înfruntăm fricile? Şi să riscăm încontinuu, ce-i drept, într-o manieră inteligentă, pentru că doar în dansul acesta nebun cu provocările putem culege mai mult decât am investit. Indiferent de plan.

-          Seara bună, spre Lacul Rotundu se poate ieşi?

-          Bună seara, îi răspunseră pescarii lui Marcel, cu o undă de îngrijorare în glas. Ne-au explicat cam pe unde ar fi canalul comunicant, însă cred că ne-am cam lăsat duşi de val şi de norii negri ce stăruiau la orizont.

-          Marcel, putem merge mâine de dimineaţă. Hai să stăm aproape de mal – vine furtuna.

Ştiam şi din previziunile meteo [ştiu că mai sunt şi acelea greşite] că asta urma: o furtună violentă.

Marcel însă a continuat să vâslească. L-am urmat. Şi, ajunşi la extremitatea vestică a lacului, ne-am dat seama că nu suntem în locul cel bun. Cu toate acestea, soarele care începuse a apune ne-a făcut martorii unui spectacol impresionant: poate unul dintre cele mai frumoase asfinţituri ale vieţii mele de până acum, portocaliul cald fiind amplificat de albastrul închis spre gri al cerului furtunos, luminat uneori de licărul fulgerelor.

-          Mica, ne ocoleşte, fii pe pace.

Dar mie inima-mi spunea altceva. Cu toate acestea, am stat să facem fotografii, eu observând cu o sclipire suspectă în ochi păsările ce treceau în zbor, pe deasupra capului meu.

La un moment dat, am văzut stuful cum se apleacă în spatele lui Marcel, am privit instinctiv în spatele meu şi am văzut valurile care se umflau. [Mie mi-e frică de vânt, cam de când aveam 10 ani şi... pe apă ştiu că acest element poate fi mult mai periculos decât pe uscat.] Apoi, m-am uitat fulgerător înspre Marcel şi am şuierat:

-          Marcel, te omooor!...

 

Am încercat să vâslesc, însă nimic nu părea să funcţioneze. Nici cârma nu mă mai ajuta, pentru că forţa vântului, coroborată cu valurile crescânde, mă ducea înspre un cu totul alt canal decât cel pe care trebuia să apuc. Colac peste pupăză, se apropia şi Maica Stareţă cu o barcă cu motor – alte valuri...

-          Mica, vâsleşte!!

-          Marcel, vino şi vâsleşte tu, să vedem dacă poţi!!

L-am văzut cu coada ochiului cum a pornit înspre mine însă... la fel de rapid, am realizat că nu aveam coardă de remorcare. Ce era să îmi facă? Trebuie să pun punct panicii [asta-i firea mea, mă panichez repede] şi să văd ce este de făcut. Sunt pe cont propriu. Şi trebuie să mă descurc. Hold your ground, Petra! Valurile mă loveau din stânga şi din dreapta şi riscam să mă răstorn. Am băgat padela şi am vâslit puţin stânga spate, cât să am caiacul perpendicular pe valuri. Apoi, profitând de viteza pe care o prind cu BLU, am tras cât am putut de tare. Mi-am revenit puţin şi am prins încredere când m-am văzut pe canalul ce ducea înspre debarcader. Şi totuşi, nu m-am oprit din vâslit decât la 2 metri de mal. Am ieşit din caiac, l-am tras la mal şi l-am tras şi pe Marcel la mal, arătându-i cum îmi tremurau picioarele.

Fusese un moment cheie, în care m-am simţit răzbunată pentru cursul de caiac din 2013, când am renunţat după 2 zile. Nu regret nimic, însă mă bucur că atitudinea mea s-a schimbat şi că am găsit acum puterea să fac faţă situaţiilor dificile. Bine, cu o porţie în plus de ciocolată după ce mi-am scos echipamentul. J