Cât e de greu să planifici o călătorie în Iran?

Cam greu.

Acest articol îl scriu „la cald”: am făcut şi ultima rezervare la hotel [iranienii se spune că au cultul rezervărilor la hotel, aşa că se recomandă să mergi de acasă cu lecţiile făcute]. Sunt fericită! Văd şi eu rezultatul acestor luni bune de cercetare.

Planul iniţial îl aveam pus pe hârtie/ecran din noiembrie, însă multe s-au schimbat de atunci. În primul rând, când m-am reapucat eu serios de rezervări (acum 1 lună şi jumătate, la întoarcerea din Norvegia), am aflat cu stupoare că aproape că ne suprapuneam peste vacanţele asociate Anului Nou Iranian (15 martie – 15 aprilie). Ca niciodată, încercam să rezerv (pe site-uri găsite cu greu) şi nu găseam nimic liber. Când mi-a mai spus şi o duduiţă de la o agenţie de turism iraniană că ar trebui să mă mişc mai repede, deoarece şi perioada ce urmează Anului Nou Iranian este una de vârf, am intrat oficial în panică.

Să călătoreşti prin Iran nu pare a fi scump. Un bilet de avion de la un capăt la un altul al ţării (a 18-a ca mărime din lume) costă undeva pe la 150 lei. Bun preţ, păcat că nu poţi profita de el din RO pentru că nu merg cardurile (deci, va trebui să mergem cu numerar). Ar fi o singură posibilitate, să îl rezervi şi plăteşti printr-o agenţie iraniană de turism, însă comisioanele lor, adunate la comisioanele de transfer de bani (Western Union se preferă), deja înseamnă o bătaie prea mare de cap. Aşa că au rămas maşinile (de închiriat), trenurile şi autobuzele. Aaaaah, şi o mai veche cunoştinţă din Armenia şi Georgia: shared taxi. Deşi preţul benzinei este infim (undeva pe la 1.20 lei/l), nu te prea poţi atinge de preţurile practicate pentru închirieri. Şi asta pentru că ei nu au maşini. Şi nu au nici trenuri şi avioane pentru cât de mulţi sunt (82 milioane), din cauza embargoului care le-a fost aplicat. De aceea, chiar şi în cazul trenurilor, trebuie făcută rezervare. Vă recomand, măcar informativ, pagina neoficială a transportului pe calea ferată din Iran, realizată cu ajutorul unui austriac şi care acceptă (!) plata prin PayPal. Noi ne-am gândit mult şi bine şi cred că o să rămânem la deplasarea cu autobuzul şi/sau cu shared taxi pe unde ni se va oferi ocazia. Aici suntem flexibili.

Revenind la cazări, pentru că aici nu prea putem fi flexibili, cel puţin nu la prima călătorie în Iran, până ne-om obişnui şi noi cu stilul de viaţă de acolo, mi-au mâncat zilele! Mai ţineţi minte articolul în care-i blamam pe românii din sectorul turismului care nu răspund în mod obişnuit la e-mailuri? Păi, cam aşa este şi în Iran. Însă poate un pic mai rău, pentru că ei nu au e-mailuri. Nu au pagini web (cred că am găsit până-ntr-o duzină de pagini web pentru cazări în locaţiile în care-am căutat, majoritatea în Teheran şi Isfahan). Clasicul telefon este la putere în fosta Persie. Şi, pe verificate, ţi se răspunde tare sfios când începi să vorbeşti în engleză. Credeţi-mă, că am încercat toate mijloacele: forumuri, site-uri de călătorii, Facebook. În rarele dăţi când am găsit o adresă de e-mail şi mi s-a şi răspuns, am simţit că sunt pe drumul cel bun, cu toate că am auzit că iranienii sunt extrem de ospitalieri şi că oricum nu te-ar lăsa să dormi în stradă. Cred că pe asta m-am şi bazat când, în ultima zi a călătoriei, dornici să vedem o minunăţie de sat kurd, la graniţa cu Irak, pe nume Palangan, nu mi-am rezervat nicio cazare, sperând, în secret, să pot înnopta într-una din căsuţele clădite una peste alta în stâncile biciuite de timp. Şi vă mai spun un secret: aş vrea să pot campa o noapte în deşert (în Lut, mai exact, cel mai fierbinte loc de pe Planetă). Este gratuit, doar că depinde foarte mult de starea vremii şi de viteza vântului. :-)

Cu mâncarea – cred că mă voi înfrupta din vinete. Deşi iranienii au o dietă predominant vegetariană [5 ani mai târziu, urma să îmi schimb părerea :D], nu ştiu dacă mă voi putea înţelege cu ei. Am mai citit că restaurante sunt puţine şi că pe stradă se vinde doar carne de miel în vreo trei variante. Un jurnalist britanic mi-a recomandat un loc din Kashan, unde o să şi stăm, şi unde se serveşte o mâncare vegetariană excelentă. Şi tot el mi-a sugerat să nu ratez îngheţata de şofran din Isfahan!

 

Atracţiile nu au pagini web şi la cele mai importante se poate ajunge doar cu taxiul. La fel ca în Rusia, localnicii au tarife mult mai mici faţă de străinii vizitatori. Nu mă deranjează acest fapt şi îl accept, însă m-ar fi bucurat foarte mult să găsesc şi eu nişte orare de funcţionare şi planul meu de călătorie să nu arate chiar ca un curcubeu: informaţii verificate; informaţii parţial verificate; informaţii inexistente.

Viza este în continuare un semn mare de întrebare şi totodată un risc asumat. Cei de la Ambasadă ne-au spus că viza se acordă pe aeroport (facem parte din cele 60 de ţări privilegiate), însă şi acolo, s-ar putea să ne fie refuzată intrarea. Cu toate acestea, tot cei de la Ambasadă, mai în glumă, mai în serios, ne-au spus că nu i-a sunat niciun român până acum care să spună că nu i s-a acordat viza. Here’s hopin’! Să nu cumva să uit să iau cu mine fotografiile!

În cele din urmă, îmi va fi greu să mă adaptez la a fi o femeie supusă, pentru că nu îmi stă în fire. Celor care m-au întrebat în lunile astea dacă mi-e teamă să merg în Iran, le-aş spune mai degrabă că mi-e teamă să umblu aşa de înfofolită pe căldurile care sunt (deja!) mari. Va fi interesant să călătoresc în spatele autobuzului, să nu îmi mai pot folosi farmecele ca să obţin oareşice favoruri din partea bărbaţilor, va fi o experienţă altfel... cel puţin, cu gândurile astea plec la drum. Cu gândul că în curând voi păşi într-o ţară care – ca pe o mare îndrăgostită de istorie – m-a fascinat mereu şi cu speranţa să nu mă dezamăgească.