Friday, 27 March 2015

How I thought I’d travel to Bari and got to Barcelona instead


Bucharest OTP
Here follows a true story and my biggest ‘wow’ of the last trip.
Needless to say, we left home a bit late [Marcel usually oversleeps], but did have enough time to do some last-minute shopping, exchange some money, fuel the car, and go. We even had time to check out some gear in Bucharest and to have lunch. And then we parked the car where we usually do and we were at the airport.
-          Marcel, our flight isn’t displayed.
-          [thinking and looking at the panel and thinking] You’re right, it isn’t there.
I was used to seeing ‘flight no. X going from Y to Z ___ Cancelled’. Well, it was surely not our case. We went to the information desk.
-          Your flight has been cancelled. You should get to Wizz Air’s counter.
We did. There were quite a few people there trying to get help and solutions. I had however decided not to budge until I got one. A solution, I mean. Marcel was already starting to whine about having lost one precious day of holiday leave.
-          It isn’t over, baby. Not yet.
As I’d started to hear all sorts of rumours and stories [about an air strike in Southern Italy... how come they were still flying to Naples, then? or was Naples in the North? :D] from the people ahead of us in line, it felt somewhat strange to fly to Rome and make our way down to Bari. We’d lose a lot of time. Naples was surely an option, but seats were taken before we even got to the counter and had our say. I was however firm when I looked the Wizz Air attendant in the eye and told him:
-          Well, first of all, I WILL sue you. Secondly, you’ve ruined our trip. So, let’s see how you can fix it. Give us a plane ticket to somewhere we’ve never been before.
-          Do you still wish to travel to Italy?
-          Heck, no! We’re open to all possibilities, just make sure that we have a return ticket on Sunday evening.
-          In that case, we’ve got London...
-          Been there.
-          Madrid...
-          Been there.
-          Barcelona...
-          We’ll take that! [and I said it without even batting an eye]
-          Wait, let’s think about it. [Marcel’s always overthinking things.]
-          Hush, baby. We’ll go to Andorra. [=a long-awaited destination, to soon be Country no. 46]
He agreed. I guess I did say the magic word.
We had to call the Wizz Air hotline and ask them to get us off the return flight from Bari and then got registered onto the Barcelona one.
It was a pretty great shock and you can’t realise it until you’ve gone through it. I mean, I was dreaming about sun and sea, Arabic influences, Punic wars, pizza and pasta and gelato. I’d get some of these, but somewhere else, a place I had wished to explore for a long time, but I’d constantly postpone it because I feared it to be too commercial for me.
There were cancellations to be made (the prepaid car and the accommodations), all of them charging the full amount as penalty.
Well, the risks of travelling...
Onto some new ones! Consequently, we booked the accommodation for that evening in Barcelona [ha ha... you weren’t able to do that only a few hours ahead in 2010, let’s say] and realised with joy that I did have two Unanchor Barcelona guides on my Kindle. We started reading them and tried to set our minds to sun [hopefully], mountains, and sea, art and architecture, winter sports, and – of course! – sangria.

Upon my return, I tried to amiably settle things with Wizz Air, explaining that it was their fault, that they didn’t inform me – believe it or not, not even an e-mail or a text message was sent by them to let us know. Why? Because we were practically trapped – at the airport – into choosing something they’d offer and act upon their negotiation terms, and not ours. Of course, don’t think that they offered us snacks or water or credit to call and settle our things [which we were entitled to, according to the law]. Their Customer Service operators lied by telling us that they did send an e-mail and a text message to let us know on the cancellation of our flight, a day before. And they specified that the case was closed to them. Could be, but it isn’t for me. And, as a first step, I filed a complaint with ANPC [The National Authority for Consumers’ Protection]. I won’t fly them ever again! And I do hope that those of you reading this will think twice before purchasing tickets from this company that shows no respect for those keeping them operating – their clients.
The biggest thing that I have to be thankful for is that I am safe back home and able to see my loved ones, while continuing to enrich my world through exploration and by forcing my limits. The thought of the plane that crashed in France after departing from the same airport we did two days earlier is still haunting me. Innocent lives were sadly lost. 

Monday, 16 March 2015

Cu aripa-n vânt



„Minden porcikám fáj” zicea uneori bunica [=Mama a mea] atunci când se obosea prea mult într-o zi [între noi fie vorba, femeia aceasta a fost o super-femeie, tot nu am reuşit să înţeleg până în ziua de azi cum de reuşea să le finalizeze pe toate]. Nu o să spun că întocmai aşa mă simţeam eu sâmbătă seară, când, undeva după 20:30, am ajuns şi eu acasă... însă, departe de adrenalină, începi să simţi efectele, oboseala, să îţi vezi juliturile şi să înţelegi că ai învăţat... chiar foarte multe.
Ca să vă pun în temă, cum fac de obicei, eu şi cu Marcel am avut săptămâna trecută aniversarea noastră de 9 ani de nebunii. Şi cum altfel să o sărbătorim decât printr-o altă nebunie frumoasă? Vorbisem deja cu Robert de la Paramania, foarte prompt şi amabil [un semn bun!], şi pusesem ţara la cale. Între timp, am cooptat-o şi pe prietena noastră Andra, care aflase de surpriză şi parcă ar fi venit şi ea cu noi.
Gonflaje
Cum a fost? Ne-am întâlnit la baza telefericului Bunloc şi de acolo am plecat cu maşinile înspre Dealul Ozun, pe un soare ce ne zâmbea cam strengăreşte, de început de primăvară. Am putut urca maşinile până-n vârf, apoi, cu priveliştile superbe şi halucinante parcă în juru-ne, ne-am apucat de treabă: am făcut „cunoştinţă” cu dealul, fiind puşi în temă cu privire la direcţia vântului, la curenţi, la obstacole. Şi am început, sub ochii răbdători ai lui Mihai, să facem gonflaje. Pare atât de uşor, este un pic mai greu însă. Şi chiar invers faţă de cum aş fi crezut: când eşti cu faţa la parapantă – „aripă” pentru cunoscători şi practicanţi –, o şi vezi şi ştii cum ar trebui să acţionezi pentru a putea, în cele din urmă, decola corect. Dar când eşti cu spatele, doar o simţi. Şi credeţi-mă, are o forţă fantastică. Adică, te ia, te târăşte, chiar trebuie să înveţi să o controlezi. Şi, na, eu am fost aşa, ca în prima zi – ba dădeam prea repede drumul A-urilor, ba prea târziu. Cred că încep să îţi intre toate astea în sistem, pe măsură ce îţi creşte şi experienţa.
A doua parte a zilei
Dintr-o dată, chiar dacă ploaia ne-a ocolit, vântul a început să bată în rafale şi ne-am văzut nevoiţi să schimbăm dealul. Am ajuns pe lângă Sf. Gheorghe, mai exact pe Dealul Zălan, numa’ bun pentru începători. Şi de acolo am încercat să facem şi primele zboruri. Care ne-au şi ieşit, tuturor. În nume propriu, trebuie să specific aici că am cam arat un pic dealul pentru că nu prea am fugit eu cât ar fi trebuit cu aripa în spate. Poate din cauza acelor 5 procente de teamă pe care le am înainte de a face orice lucru nou şi de care v-am tot povestit pe-aici? Şi a fost foarte distractiv să aud prin staţie, fix înainte de încercările mele, „Nu decolează nimeni, s-a intensificat vântul”.
Şi aşa ne-am petrecut noi o zi plină, de pe la miezul ei şi până când de-abia mai vedeam pe unde să călcăm, înconjuraţi de oameni cu un suflet tare frumos. Şi m-a încărcat. Şi mi-a plăcut.
Încă decantez informaţiile tehnice. :)       

Friday, 13 March 2015

Food-related confessions



It’s strange because I’ve never considered myself an epicure, a gourmet, and not even a gourmand. There were the amazing culinary experiences – vegetarian-wise – from Brazil, Greece, and Cyprus… yet I never thought I’d eat as much as I recently have during one trip alone!  
I always say that I’d try anything vegetarian once. That’s why, when researching my next destination, I make a list of the local food I could eat and try to experience it during the trip. Being a vegetarian is not always easy on the road, but there are times when you’re savouring your dishes and treats from the first bite down to the trimmings. From the first tiramisu I tasted and to the last merendine I had before heading back home, it was exquisite!...
Tiramisu | Fertilia
My first tiramisu in Sardinia was creamy and puffy and I couldn’t get enough of it... and then came a giant vegetarian bruschetta, with the taste of rucola lingering ‘til the chocolate waffles washed down with a sip of the local beer. Even the roll at breakfast was fluffier than usual rolls are and the zucchini/aubergine penne were amongst the best of my life. And when I finally had seadas [with honey]... I felt that sweet smell get into my system. For good. Some mushroom crêpes, a crema catalana [courtesy of the Catalan heritage of the island], and a bottle of unfiltered local beer later... well, I started recalling scenes from ‘Eat Pray Love’... I had the urge to finally try a gelato and I did, a pistachio one, and my first vegetarian pizza during the trip. Let’s play a guessing game—What do you think my friend and I bought when we finally found a supermarket open? 20-Euro worth of sweets.
When we switched islands and found ourselves in Corsica, it was high time for me to recall my last lunch in Cluny, in 2007, when I also had cheese. This time, it came as a salad and was a perfect mix of Corsican pecorino, mozzarella, and fromage de chèvre, topped with toasts à la marmelade de figues. It was the best meal of the trip, ending on a sweet note with traditional crêpes aux marrons and the – usual! – local beer.
Breakfast | Olbia
Back in Sardinia, cappuccino and homemade pizza were waiting. With the following day’s breakfast buffet looking very inviting. I always feel joy when I have breakfast while travelling, it’s one of the favourite moments of a day, but I usually felt like that in Bosnia or Morocco, where I do not normally have what I do back home. The only annoying thing involved the opening hours of the restaurants – if we felt like eating at 5:00pm, there was no chance we’d see to it. Probably something light – toasts or sweets, while sophisticated aubergine appetisers; fregola con carciofi, pomodoro, curcuma; chocolate cakes, and local wine would have to continue as pending on our list. We’d have the pasticcerie, however, and they’d always seem to save us: full tilicas and addictive pardulas were always there to keep the sun shining on us. And when I finally found and tasted the ravioli alla ricotta, I felt like having gone full circle.
I was mocked for having talked about this trip only in terms of food (50%) and men (25%)... well, these were the specialties. No wonder I came home 4 pounds heavier!

© Olivia-Petra Coman (text & pics)

Monday, 2 March 2015

Sindromul “Yet another elephant” spulberat



Am vrut să nu o iau pe calea clasică şi să vă urez „o primăvară plină de soare şi gâze” ieri, într-o postare, ci acesta să fie Mărţişorul pentru voi. Unul care să vă lumineze chipul şi să vă inspire paşii.
Apoi, ştiam, am simţit-o mereu că articolul acesta va fi în limba română. Pentru că, de regulă, îmi place să îmi cânt dragostea pe limba mea.
Şi, ca să lămuresc titlul cu voi, când mergi în multe locuri, ai varii experienţe şi surprize, nu te vor mai impresiona peisaje şi situaţii care poate că pe un om proaspăt ieşit din propria-i ţară sau din mediul considerat de el familiar l-ar da gata. Ironia sorţii stă cam aşa: cu cât vezi mai multe, cu atât te bucuri mai puţin, însă, parcă şi mai mult, când te bucuri, e o senzaţie de fiecare dată mai puternică.
Momentul preferat din ultima mea călătorie?
Când am văzut citadela din Bonifacio deasupra capului meu, la sosirea feribotului în port.
Noi călătoriserăm cam aşa dinspre Sardinia:

video
[şi cât am făcut filmarea asta, mă ţineam cu toate puterile de balustradă, altfel aş cam fi fost luată pe sus]
Am ajuns într-o cameră de hotel turcoaz, în chiar mijlocul nebuniei, şi ne-am luat nişte momente să savurăm liniştea şi confortul şi să facem un duş, să scriem un e-mail... din astea. Apoi am ieşit. Şi totul era închis la doar ora 20:00 [a doua zi urma să aflăm că, în fapt, erau doar două restaurante deschise altogether]. M-am privit în ochi cu prietena mea Andra şi am început să colindăm pe străduţele acelea labirintice, cu o energie ce părea să cântărească greu, dar era totuşi pozitivă. Cu scări înguste şi scutere parcate pe peste tot. Cu ganguri care nu ştiai încotro duc. La un moment dat chiar, am plecat pe două străduţe paralele în jos, vrând să vedem dacă ne întâlnim. Apoi, parcă singure ne-am indus că misterul ăla din frumuseţea nebun de crudă a cetăţii începe să semene cu introducerea unui film de groază [probabil că văzuserăm cam multe şi din acestea...].
Vers Pertusatu
A doua zi, pe soare şi fără frigul înţepător din Sardinia [deh, mulţumiri munţilor înzăpeziţi!], colindatul prin citadelă era la fel de palpitant, însă diferit în senzaţii şi culori. Am vrut să profităm din plin, aşa că am plecat în trek spre Farul Pertusato, conform planului. Cărarea, de la care teoretic nu ar fi trebuit să te abaţi şi care erau mai multe, ne-a dus pe coastă, ba foarte aproape de gol, ba printre pietre şi băltoace, unde am şi găsit o monedă, speram eu să fie mai veche, însă are totuşi 69 de ani! Toate sub privirile centrului corsican, semeţ şi stoic într-un fel aparte. Pe un drum de ţară cu miros de campagne franţuzească şi cu acordurile coloanei sonore din „Mr. Bean’s Holiday” în minte, mi-am scos puloverul ca să simt cu adevărat primăvara jucându-se de-a revenitelea prin/cu toţi porii mei. Eram deja de mult îndrăgostită de această insulă picture-perfect: azurul mării, stâncile albe, cărămiziul Bonifacio-ului, parcă toate se completau de la cel mai mic firişor din macchia la unghiul în care bătea soarele...
Am savurat apoi şi masa preferată a călătoriei, înfruptându-mă dintr-o salată cu trei feluri de brânză, tartine cu dulceaţă de smochine şi clătite-gigant cu cremă de castane, şi am ajuns şi până-n oraşul de sub ziduri ca să simţim un pic de forfotă... şi de magazine deschise.
Şi, de final, cum stăteam pe puntea feribotului şi contemplam stâncile care, în lumina apusului, se făcuseră roz, mi-am dat seama că îmi trecuseră toate – ideea că iarna aproape toate chestiile erau închise prin zonă şi pe insulă [ajunsesem să caut o oră şi jumătate o sticlă de apă]; că ultimul autobuz spre Ajaccio sau Bastia pleca, de regulă, cu vreo 3 ore înainte de sosirea ultimului feribot [făcându-ne deplasarea de acolo imposibilă] sau miştourile corsicanilor [mult mai sceptici şi mai puţin amabili decât sarzii vecini] cum că – în cazul vizitei duminica – doar bisericile ar fi fost deschise.
Rămăsese un singur gând: „Mă voi întoarce!”...  


© Olivia-Petra Coman (text, fotografii & video)