Monday, 21 April 2014

The Road Home



If she was a sound, I would gather the roars of the sea and the bellows of the stags
To mould her voice.

If she was a motion, I would look for every gust of wind and heartfelt hug
To ease her touch.

If she was a thrill, I would store all her views in an old box labelled ‘Spectacular’
To keep her rushing.

If she was a second, I would think of all the castles and their hidden whispers
To make her freeze.

If she was my home, I would not fight so perilously to have her in my life.
She would simply linger there, far beyond these memories we share. 


On Harris, Horgabost Beach

Monday, 14 April 2014

Cât de greu este să planifici o călătorie în Iran?



Cam greu.
Acest articol îl scriu „la cald”: am făcut şi ultima rezervare la hotel [iranienii se spune că au cultul rezervărilor la hotel, aşa că se recomandă să mergi de acasă cu lecţiile făcute]. Sunt fericită! Văd şi eu rezultatul acestor luni bune de cercetare.
Planul iniţial îl aveam pus pe hârtie/ecran din noiembrie, însă multe s-au schimbat de atunci. În primul rând, când m-am reapucat eu serios de rezervări (acum 1 lună şi jumătate, la întoarcerea din Norvegia), am aflat cu stupoare că aproape că ne suprapuneam peste vacanţele asociate Anului Nou Iranian (15 martie – 15 aprilie). Ca niciodată, încercam să rezerv (pe site-uri găsite cu greu) şi nu găseam nimic liber. Când mi-a mai spus şi o duduiţă de la o agenţie de turism iraniană că ar trebui să mă mişc mai repede, deoarece şi perioada ce urmează Anului Nou Iranian este una de vârf, am intrat oficial în panică.
Să călătoreşti prin Iran nu pare a fi scump. Un bilet de avion de la un capăt la un altul al ţării (a 18-a ca mărime din lume) costă undeva pe la 150 lei. Bun preţ, păcat că nu poţi profita de el din RO pentru că nu merg cardurile (deci, va trebui să mergem cu numerar). Ar fi o singură posibilitate, să îl rezervi şi plăteşti printr-o agenţie iraniană de turism, însă comisioanele lor, adunate la comisioanele de transfer de bani (Western Union se preferă), deja înseamnă o bătaie prea mare de cap. Aşa că au rămas maşinile (de închiriat), trenurile şi autobuzele. Aaaaah, şi o mai veche cunoştinţă din Armenia şi Georgia: shared taxi. Deşi preţul benzinei este infim (undeva pe la 1.20 lei/l), nu te prea poţi atinge de preţurile practicate pentru închirieri. Şi asta pentru că ei nu au maşini. Şi nu au nici trenuri şi avioane pentru cât de mulţi sunt (82 milioane), din cauza embargoului care le-a fost aplicat. De aceea, chiar şi în cazul trenurilor, trebuie făcută rezervare. Vă recomand, măcar informativ, pagina neoficială a transportului pe calea ferată din Iran, realizată cu ajutorul unui austriac şi care acceptă (!) plata prin PayPal. Noi ne-am gândit mult şi bine şi cred că o să rămânem la deplasarea cu autobuzul şi/sau cu shared taxi pe unde ni se va oferi ocazia. Aici suntem flexibili.
Revenind la cazări, pentru că aici nu prea putem fi flexibili, cel puţin nu la prima călătorie în Iran, până ne-om obişnui şi noi cu stilul de viaţă de acolo, mi-au mâncat zilele! Mai ţineţi minte articolul în care-i blamam pe românii din sectorul turismului care nu răspund în mod obişnuit la e-mailuri? Păi, cam aşa este şi în Iran. Însă poate un pic mai rău, pentru că ei nu au e-mailuri. Nu au pagini web (cred că am găsit până-ntr-o duzină de pagini web pentru cazări în locaţiile în care-am căutat, majoritatea în Teheran şi Isfahan). Clasicul telefon este la putere în fosta Persie. Şi, pe verificate, ţi se răspunde tare sfios când începi să vorbeşti în engleză. Credeţi-mă, că am încercat toate mijloacele: forumuri, site-uri de călătorii, Facebook. În rarele dăţi când am găsit o adresă de e-mail şi mi s-a şi răspuns, am simţit că sunt pe drumul cel bun, cu toate că am auzit că iranienii sunt extrem de ospitalieri şi că oricum nu te-ar lăsa să dormi în stradă. Cred că pe asta m-am şi bazat când, în ultima zi a călătoriei, dornici să vedem o minunăţie de sat kurd, la graniţa cu Irak, pe nume Palangan, nu mi-am rezervat nicio cazare, sperând, în secret, să pot înnopta într-una din căsuţele clădite una peste alta în stâncile biciuite de timp. Şi vă mai spun un secret: aş vrea să pot campa o noapte în deşert (în Lut, mai exact, cel mai fierbinte loc de pe Planetă). Este gratuit, doar că depinde foarte mult de starea vremii şi de viteza vântului. :)
Cu mâncarea – cred că mă voi înfrupta din vinete. Deşi iranienii au o dietă predominant vegetariană, nu ştiu dacă mă voi putea înţelege cu ei. Am mai înţeles că restaurante sunt puţine şi că pe stradă se vinde doar carne de miel în vreo trei variante. Un jurnalist britanic mi-a recomandat un loc din Kashan, unde o să şi stăm, şi unde se serveşte o mâncare vegetariană excelentă. Şi tot el mi-a sugerat să nu ratez îngheţata de şofran din Isfahan!
Gata pentru Iran
Atracţiile nu au pagini web şi la cele mai importante se poate ajunge doar cu taxiul. La fel ca în Rusia, localnicii au tarife mult mai mici faţă de străinii vizitatori. Nu mă deranjează acest fapt şi îl accept, însă m-ar fi bucurat foarte mult să găsesc şi eu nişte orare de funcţionare şi planul meu de călătorie să nu arate chiar ca un curcubeu: informaţii verificate; informaţii parţial verificate; informaţii inexistente.
Viza este în continuare un semn mare de întrebare şi totodată un risc asumat. Cei de la Ambasadă ne-au spus că viza se acordă pe aeroport (facem parte din cele 60 de ţări privilegiate), însă şi acolo, s-ar putea să ne fie refuzată intrarea. Cu toate acestea, tot cei de la Ambasadă, mai în glumă, mai în serios, ne-au spus că nu i-a sunat niciun român până acum care să spună că nu i s-a acordat viza. Here’s hopin’! Să nu cumva să uit să iau cu mine fotografiile!
În cele din urmă, îmi va fi greu să mă adaptez la a fi o femeie supusă, pentru că nu îmi stă în fire. Celor care m-au întrebat în lunile astea dacă mi-e teamă să merg în Iran, le-aş spune mai degrabă că mi-e teamă să umblu aşa de înfofolită pe căldurile care sunt (deja!) mari. Va fi interesant să călătoresc în spatele autobuzului, să nu îmi mai pot folosi farmecele ca să obţin oareşice favoruri din partea bărbaţilor, va fi o experienţă altfel... cel puţin, cu gândurile astea plec la drum. Cu gândul că în curând voi păşi într-o ţară care – ca pe o mare îndrăgostită de istorie – m-a fascinat mereu şi cu speranţa să nu mă dezamăgească. 

Monday, 7 April 2014

Choco Feeling



8 friends. In 3 cars. On their way to Bucharest. Missing the sign to Constanţa, on their left, but still reaching Heidi’s ChocoWorld in due time. The ChocoSeminar was about to start at 1:00pm on a very windy, wet, and cold day. Were we in need for sweets?
Us marvelling at the chocolates and pralines in Heidi’s factory store was a clear ‘Yes’. This was also the location of our much-awaited seminar. We put on gloves, hats, and some sort of long-sleeve aprons and we were ready to go.

Tempering the chocolate
We started by smelling various cocoa beans from around the world; we then tasted the cocoa mass obtained from them (bitter, yet delicious and quite nourishing) and were eager to learn the differences in obtaining white/milk/dark chocolate. We tested some dark and white chocolate afterwards and we tried our best to temper them on the marble table. We sampled some already tempered milk chocolate in the end, to note the differences in taste and texture.
Creating our own chocolates
I had had my eye on the colourful ingredients ever since our arrival and was dying to use them and prepare my own chocolate – we all were. Curiously enough (as I am more of a milk chocolate addict), I decided to use white chocolate for my base. Time was of the essence, because our chocolate base was hardening by the minute, so we needed to act fast.
Very much in love with Florentines, a signature-ingredient of Heidi in the Romanian chocolate market, I started with them, added a pinch of ground mint, and used mini-biscuits to decorate the sides of my tablet. I sprinkled dried raspberry flakes for a contrast in colour and caramelised cocoa flakes for crunchiness. However, I felt that my job wasn’t done, so I cut some pieces of candied orange and lay them in the centre of my chocolate. This went into the fridge, while we all voted for our preferred manner of filling and decorating our milk and white chocolate pralines.
Pralines in the making
We then savoured our coffees, removed our special outfits, and waited for only a few minutes to get our Apprentice Chocolatier Diplomas, together with the chocolates and pralines we’d created. Our post-seminar shopping was increasingly considerate for the work, talents, and efforts of the lovely ladies who had kept us company for an hour.
With my intense love for chocolate amplified and in spite of being a small kitchen disaster, I feel the need to buy myself some tools, start practising those learnt at Heidi, and maybe even take part in another (longer) seminar. After all, a great friend of mine told me a few weeks ago that one cannot go wrong when cooking with one’s heart. And chocolate = love.              

Monday, 31 March 2014

Ideea mea de Nord se cam prăbuşeşte…

Am crescut cu o fascinaţie pentru Nord şi, recunosc, mama a fost cea care mi-a sădit în suflet această veneraţie. Nici nu a fost prea greu, pentru că, născută iarna şi îndrăgostită iremediabil de acest anotimp, de întinderile de alb şi de frigul cât mai mare, m-am lăsat dusă foarte uşor înspre această direcţie. Saga islandeze erau la ordinea zilei. La fel şi mitologia nordică. ...ca să nu mai vorbim de istoria şi geografia ţinuturilor de la nordul Europei. Pe măsură ce timpul s-a scurs, sentimentele mele pentru Nord – ca în orice relaţie de lungă durată – au crescut şi s-au stabilizat. Şi asta a clădit cu atât mai mult un cadru propice apariţiei dezamăgirii.
Am crescut. Am început să călătoresc. Era inevitabil să nu ajung şi în nordul meu mult iubit. Surprinzător, am început cu Finlanda, în 2010. Şi cât am văzut, primprejurul capitalei Helsinki, mi-a plăcut, nu zic nu. Mi-au plăcut stilul simplu, nordic, dar atractiv (pentru mine), ilustrat de la parcuri şi până la organizarea magazinelor, caracterul omniprezent cochet şi gadget-urile menite să ne facă vieţile mai uşoare, de pildă, sistemul de prognozare a vremii instalat în tramvaiele din Helsinki. Însă m-au speriat şi pus pe gânduri liniştea grea din mijloacele de transport în comun, felul în care mă simţeam acolo, ca o paria de multe ori. Acum, la atâţia ani distanţă şi la atâtea aventuri pe care le-am trăit între timp, îmi vine să râd, însă atunci, atât de lipicioasă ca persoană şi cu sufletul atât de fierbinte cum eram şi sunt, dar o idee mai naivă, am luat-o tare personal şi am crezut că vina o port eu.
Totodată, am zis şi că a fost prima ţară nordică şi că a doua experienţă sigur va fi mai reuşită. Aaaah, combinaţia aceasta explozivă de optimism şi idealism! A urmat Islanda în 2012, ţara din Nord la care visasem cel mai mult, ba chiar îmi dorisem să studiez acolo. ...bine că nu s-a concretizat! A nu se înţelege greşit, Islanda este una dintre cele mai frumoase ţări pe care le-am văzut vreodată (şi este încă, din acest punct de vedere) în Top 3, după Scoţia şi Bosnia, însă... nu m-am simţit bine primită acolo. M-am simţit privită ca orice alt turist/călător... oricum pentru localnici nu mi s-a părut că ar conta. Aşa cum nu au contat nici entuziasmul sau pasiunea cu care le studiasem istoria, literatura, cu care începusem să le învăţ limba. Am simţit o lipsă totală de implicare din partea celor cu care am interacţionat în Islanda (localnici sau oameni care lucrau acolo) şi un interes mult prea mare pentru câştigurile materiale. Prea puţini mi-au zdruncinat (acolo fiind) această convingere; drept urmare, experienţele pe care le-am trăit nu mi-au părut complete, pentru că nu regăseam în ele fiorii care să îmi confirme focul cu care luptasem şi militasem eu pentru o ţară despre care ştiam atât de multe, pe care „multe” le filtrasem prin sufletul meu. Iar realitatea de pe insulă era una incredibil de crudă faţă de candoarea viselor mele.
Cu trenul prin colorata Norvegie
Cum, atunci când ai dezamăgiri, ţi-e parcă şi mai greu să te urneşti din loc şi să mai faci o încercare, cam pe aceeaşi direcţie, Nordul a rămas cumva în standby. Asta până anul acesta, când am vizitat scurt Norvegia, căreia îi voi rămâne mereu recunoscătoare că mi-a dat prima mea experienţă de Auroră Boreală. Nu am mers acolo cu aşteptări mari. Asta şi pentru că ştiam că islandezii, conform relatărilor din saga, se trăgeau din norvegieni. În căutare de pământ şi cu o Groenlanda mult prea îngheţată, varianta Islanda rămăsese singura viabilă. Şi într-acolo s-au îndreptat la sfârşitul secolului al IX-lea norvegienii, creându-şi, apoi, preţ de sute de ani o identitate aparte. Dar totuşi nu în totalitate ruptă de trecutul comun. Frumoasă ţară, nu am ce zice. O frumuseţe mai pământeană şi mai digerabilă decât a Islandei, care, în multe locuri, pare ruptă dintr-o scenă selenară. Recunosc, micile mele aşteptări au fost centrate în jurul unor idei de bun simţ. Mă aşteptam să fie mai curată Norvegia, în fapt, să fie lună de curată, şi am descoperit că sunt gunoaie şi în Norvegia, şi în natură, pe lângă poteca Lade, de exemplu, în Trondheim, sau pe la periferiile oraşelor. O să ziceţi că exagerez, însă în Scoţia nu vezi aşa ceva. Natura este IMPECABIL de curată. Mă aşteptam ca oamenii să fie mai zâmbitori, dat fiind faptul că mă găseam în cea mai bogată ţară din lume. Bine, mă aşteptam şi să fie mai blonzi şi afară să fie mai frig, dar punctul pe care vreau să îl ating este că păstrează, cei mai mulţi dintre localnici, o distanţă. Şi nu mă refer doar la cea din supermarket, unde trec la mai mult de jumătate de metru ca să nu te deranjeze [tânjeam, sincer vă spun, să fiu atinsă, împinsă, întrebată – despre orice! – când m-am întors în ţară], ci la zidurile pe care par să şi le construiască. Am tras concluzia doar că aşa sunt ei învăţaţi să se protejeze de un exterior pizmaş, încă de mici.
Mai am Danemarca şi Suedia. O primă privire asupra Danemarcei o voi avea în acest an, în septembrie. Însă cărţile par a fi jucate. Am admirat şi ridicat în slăvi – geografic vorbind şi extinzând – un popor care nu se regăseşte în concepţiile mele despre el. Se spune despre nordici că vei avea un prieten pe viaţă dacă vei ajunge la inima vreunuia. Ce folos dacă aveţi stiluri şi idei de viaţă total opuse şi intersecţia dintre voi ar rezulta tot în mulţime vidă? A nu se înţelege că îi blamez, însă nu sunt pe gustul meu. Şi nu mă voi simţi niciodată completă călătorind în Nord pentru că elementul uman pentru mine primează şi, pasională şi implicată cum sunt, caut popoare în care să regăsesc căldura în care am crescut acasă. Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât aspectele care poate te-ar încânta altfel, cum ar fi natura, corectitudinea, cinstea etc., trec în fapt neobservate pentru că sunt toate frumoase, puse la punct şi dezvoltate, însă tu nu simţi. Şi poate că mai sunt oameni prin diverse colţuri ale lumii, care muncesc sau călătoresc în anumite locuri cu care simt că nu rezonează şi care se regăsesc în rândurile şi gândurile mele. Şi poate că este bine să experimentăm diverse trăiri şi dezamăgiri chiar şi în materie de călătorii, pentru a ne da seama ce ne place cu adevărat, ce ne face fericiţi şi unde ar trebui să ne investim timpul, energia, pasiunea şi resursele. Şi poate că Scoţia va rămâne Nordul meu.