Monday, 2 March 2015

Sindromul “Yet another elephant” spulberat



Am vrut să nu o iau pe calea clasică şi să vă urez „o primăvară plină de soare şi gâze” ieri, într-o postare, ci acesta să fie Mărţişorul pentru voi. Unul care să vă lumineze chipul şi să vă inspire paşii.
Apoi, ştiam, am simţit-o mereu că articolul acesta va fi în limba română. Pentru că, de regulă, îmi place să îmi cânt dragostea pe limba mea.
Şi, ca să lămuresc titlul cu voi, când mergi în multe locuri, ai varii experienţe şi surprize, nu te vor mai impresiona peisaje şi situaţii care poate că pe un om proaspăt ieşit din propria-i ţară sau din mediul considerat de el familiar l-ar da gata. Ironia sorţii stă cam aşa: cu cât vezi mai multe, cu atât te bucuri mai puţin, însă, parcă şi mai mult, când te bucuri, e o senzaţie de fiecare dată mai puternică.
Momentul preferat din ultima mea călătorie?
Când am văzut citadela din Bonifacio deasupra capului meu, la sosirea feribotului în port.
Noi călătoriserăm cam aşa dinspre Sardinia:

video
[şi cât am făcut filmarea asta, mă ţineam cu toate puterile de balustradă, altfel aş cam fi fost luată pe sus]
Am ajuns într-o cameră de hotel turcoaz, în chiar mijlocul nebuniei, şi ne-am luat nişte momente să savurăm liniştea şi confortul şi să facem un duş, să scriem un e-mail... din astea. Apoi am ieşit. Şi totul era închis la doar ora 20:00 [a doua zi urma să aflăm că, în fapt, erau doar două restaurante deschise altogether]. M-am privit în ochi cu prietena mea Andra şi am început să colindăm pe străduţele acelea labirintice, cu o energie ce părea să cântărească greu, dar era totuşi pozitivă. Cu scări înguste şi scutere parcate pe peste tot. Cu ganguri care nu ştiai încotro duc. La un moment dat chiar, am plecat pe două străduţe paralele în jos, vrând să vedem dacă ne întâlnim. Apoi, parcă singure ne-am indus că misterul ăla din frumuseţea nebun de crudă a cetăţii începe să semene cu introducerea unui film de groază [probabil că văzuserăm cam multe şi din acestea...].
Vers Pertusatu
A doua zi, pe soare şi fără frigul înţepător din Sardinia [deh, mulţumiri munţilor înzăpeziţi!], colindatul prin citadelă era la fel de palpitant, însă diferit în senzaţii şi culori. Am vrut să profităm din plin, aşa că am plecat în trek spre Farul Pertusato, conform planului. Cărarea, de la care teoretic nu ar fi trebuit să te abaţi şi care erau mai multe, ne-a dus pe coastă, ba foarte aproape de gol, ba printre pietre şi băltoace, unde am şi găsit o monedă, speram eu să fie mai veche, însă are totuşi 69 de ani! Toate sub privirile centrului corsican, semeţ şi stoic într-un fel aparte. Pe un drum de ţară cu miros de campagne franţuzească şi cu acordurile coloanei sonore din „Mr. Bean’s Holiday” în minte, mi-am scos puloverul ca să simt cu adevărat primăvara jucându-se de-a revenitelea prin/cu toţi porii mei. Eram deja de mult îndrăgostită de această insulă picture-perfect: azurul mării, stâncile albe, cărămiziul Bonifacio-ului, parcă toate se completau de la cel mai mic firişor din macchia la unghiul în care bătea soarele...
Am savurat apoi şi masa preferată a călătoriei, înfruptându-mă dintr-o salată cu trei feluri de brânză, tartine cu dulceaţă de smochine şi clătite-gigant cu cremă de castane, şi am ajuns şi până-n oraşul de sub ziduri ca să simţim un pic de forfotă... şi de magazine deschise.
Şi, de final, cum stăteam pe puntea feribotului şi contemplam stâncile care, în lumina apusului, se făcuseră roz, mi-am dat seama că îmi trecuseră toate – ideea că iarna aproape toate chestiile erau închise prin zonă şi pe insulă [ajunsesem să caut o oră şi jumătate o sticlă de apă]; că ultimul autobuz spre Ajaccio sau Bastia pleca, de regulă, cu vreo 3 ore înainte de sosirea ultimului feribot [făcându-ne deplasarea de acolo imposibilă] sau miştourile corsicanilor [mult mai sceptici şi mai puţin amabili decât sarzii vecini] cum că – în cazul vizitei duminica – doar bisericile ar fi fost deschise.
Rămăsese un singur gând: „Mă voi întoarce!”...  


© Olivia-Petra Coman (text, fotografii & video) 

Monday, 23 February 2015

My name is Petra and I’m a beginner at snowboarding



‘Beginning’ is a notion we’ve all went through. In several fields of our lives. Some were tough beginnings, others were mild ones.
Jade & I
I admit and feel no shame as I do it: I’m a beginner at snowboarding, I suck at it, and it’s surely the toughest sport I’ve ever tried. Still, I’m hanging in there and my will to be able to practise it the way I envision it is strong. It keeps me going and I’m way too ambitious to call it quits. Hey, I did a toe-side turn a couple of days ago!
On the other hand, my ego skyrockets. It’s always been like this. You can clearly imagine the rest: I can’t really stand passers-by perceiving me as weak or totally clumsy at something. And you know why? There are many people who act mean and it really feels discouraging, although it shouldn’t.
The last time that I hit the slopes was an opportunity to connect this meanness to a daily behavioural pattern. Of people who are too busy minding other people’s lives [Keep your breath to cool your porridge!]. Or of others making fun of people who are in some cases only a tad poorer than them in a certain field [It’s like Satan reproving sin]. Or of (even) (certain) snowboard instructors handing out nasty comments about beginners who are not their students [Cutting off the nose to spite the face].
Wouldn’t it be better to focus entirely on what you’re doing? Or to help the other? Or, better yet, expect to find – beneath that shell of a rookie – a person who’s better than you in at least ten other fields and obviously at heart. It would certainly lead to greater harmony between us, lower amounts of energy thrown away on a black heart, and the feeling that you are indeed living your life as a true human should!   


© Olivia-Petra Coman (text & pic)

Friday, 20 February 2015

Despre iniţiale şi anonimi cu suflet mare. Din Sardinia.



Sunt o mare iubitoare de oameni. Şi chiar dacă, în mare, mi-am pierdut încrederea în ei acum mulţi-mulţi ani, călătoriile mele m-au făcut de câteva ori să îmi reamintesc de inimi mari şi de fapte mari, de blândeţe şi de bunătate, în cea mai pură formă posibilă.
Hmmm... de când am acest blog, nu am apucat să povestesc de toate popoarele care m-au impresionat prin primire; ştiu că am menţionat multe lucruri deosebite despre iranieni, însă cuvinte frumoase pentru mărinimia lor ar fi meritat şi albanezii, armenii, bosniacii, gruzinii, turcii. Aruncând o privire rapidă asupra acestei scurte liste de popoare care efectiv mi-au intrat în suflet, veţi observa că sunt mai la est, toate. Şi poate că de aceea am fost atât de plăcut surprinsă de cele ce mi s-au întâmplat cu ocazia ultimei mele călătorii, prin Sardinia şi Corsica.
Sarzii, mai exact, mi-au intrat şi ei în inimă. Împreună cu alte naţii care populează insula, căci, vorba aceea, cine se-aseamănă se-adună.
Pentru că, după părerea mea, sunt speciali.
Vă las însă pe voi să judecaţi dacă am sau nu dreptate.
O să râdeţi oare dacă vă voi spune că în primele două zile, petrecute cu cazare în Fertilia, nu am dat nici măcar un eurocent pe transport? E drept că am mers şi pe jos, mai exact de două ori – prima dată de la aeroportul Alghero, mai exact Fertilia, până în localitatea cu acelaşi nume. Ar fi trebuit să aşteptăm o oră autobuzul, mi-era dor de o plimbare de dimineaţă în aer mai călduţ decât cel ce-l aveam acasă şi lumina atât de strălucitoare şi îmbietoare a dimineţii ne cam chema, atât pe mine cât şi pe Andra. Am continuat-o ulterior, după ce ne-am cazat şi savurat [acesta este cuvântul corect, va urma] prânzul, cu un trek pe-un traseu pe lângă pădure, pentru a vedea Nuraghe di Palmavera [nişte construcţii tubulare, fortificate, specific sarde]. La întoarcere, cu cerul înnorat şi vântul care se pornise, custodele muzeului, o doamnă foarte drăguţă cu care mă întreţinusem discutând despre broch-uri scoţiene vs. aceste nuraghe [căci eu vedeam şi văd încă o asemănare între ele... hmmm... poate fi un subiect interesant de cercetare istorică] ne-a întrebat dacă nu cumva am vrea să ne ducă cu maşina, căci stătea în Alghero şi mai erau 2 călători polonezi pe care îi lua cu ea. Ne-am bucurat, era exact următoarea noastră destinaţie!
Înfrânte de vânt şi de oboseală [după vreo 4 ore de somn din noaptea anterioară], la un moment dat, ne-am decis să ne întoarcem din Alghero în Fertilia. Am avut un domn care a vrut să ne ducă el – a oprit pur şi simplu în staţia de autobuz şi ne-a spus că i-ar plăcea să fie însoţit la drum de două domnişoare frumoase. Iniţial, a crezut că suntem norvegiene [deh, blondul meu!], apoi, când a aflat că suntem românce, a început să ne vorbească în română – cele câteva cuvinte pe care le ştia :) – şi să ne spună că a fost la noi în ţară şi că este foarte frumoasă şi că să mergem cu el, că nu vrea să ne fure. De acea dată am preferat să aşteptăm autobuzul, chiar dacă acum îmi dau seama că vroia doar să fie amabil. Şi, surpriză, în autobuz, şoferul nu a vrut să ne ia bani pe bilet, spunându-ne, la insistenţele noastre, că este un cadou din partea „insulei lui”.   
Să vă mai spun şi de oamenii de la hostel, care au stat cu mine minute în şir ca să verificăm traseele de autobuz şi pe care i-am zăpăcit de câte ori i-am rugat să restarteze routerul?
Uscare... la soare :) [Fertilia]
Sau de doamnele care ne-au ajutat să găsim staţia de autobuze din Sassari după ce ajunsesem în respectivul oraş cu trenul? Una dintre ele era sardă, în timp ce a doua era unguroaică şi s-a bucurat mult că am vorbit în maghiară cu ea.
Şi dacă veţi spune că toate zâmbetele pe care le-am întâlnit în restaurante, autobuze sau la colţuri de stradă au fost coincidenţe, o să vă povestesc de oprirea noastră de 2 ore cât aşteptam autobuzul spre Olbia, în Santa Teresa di Gallura, când am fost ajutate în încercarea de a confirma orarele de autobuz şi ni s-a oferit pizza de casă, proaspăt scoasă din cuptor, fără vreun ban. Ca să nu mai vorbesc de cei de-ai casei de la respectiva cafenea, care s-au oferit să ne facă cinste cu bere.   
Şi de L, şoferul nostru pe ruta Santa Teresa di Gallura – Olbia, care ne-a servit cu bomboane, ne-a ajutat cu informaţii, sunându-şi un coleg, despre Sartiglia şi am purtat o discuţie lungă-lungă cu el, de la climă la relief, de la animale la soiuri de vin, de la arheologie la istorie. Se pare că i-a picat şi lui bine discuţia pentru că, ştiind că intenţionam să plecăm la Nuoro a doua zi la 09:20, ne-a indicat staţia, locul de unde puteam achiziţiona bilete, şi a apărut în dimineaţa respectivă în autobuz, instruindu-l pe colegul lui să aibă grijă de noi. Ceea ce respectivul a şi făcut.
Dar nu am terminat cu Olbia. Căci ne-am trezit în centrul oraşului neînţelegând încotro să o apucăm ca să găsim cazarea. L-am întâlnit pe M, care a vorbit cu proprietara, şi ea o femeie deosebită, S, cu mare dragoste pentru români şi dornică să ne viziteze ţara, şi care ne-a însoţit până în faţa clădirii.
Ajunse după un drum lung la Oristano, S, proprietarul pensiunii superbe în care-am stat, fost profesor de limba engleză, ne-a făcut să zâmbim cu replici precum „siete si belle, sembrate italiane” şi, aflând de pasiunea mea pentru istorie, care era cam pe aceeaşi linie cu a lui pentru arheologie, s-a oferit să ne ducă el cu maşina a doua zi la Tharros. Şi luaţi aminte, este un drum de 40 km, dus-întors. Tot el ne-a recomandat ce să vedem în oraşul lui şi unde să mâncăm ieftin şi bun.
Şi aşa am ajuns să îl cunoaştem şi pe R, care ne aştepta. Cu aperitive alese vegetariene. De te lingeai pe degete. Cu vin roşu de casă. Cu fregola [paste sarde] cu anghinare şi roşii. Cu Vernaccia di Oristano la final. Şi cu un tort de casă cu ciocolată. De felul II nu a mai fost loc. Sincer? Am plătit o nimica toată şi ni s-a mai şi recomandat un restaurant în Cagliari, ne-a mai oferit şi o revistă ca să citim mai multe despre Sartiglia, căci nu îi prindeam decât pregătirile, din păcate.  
Cu „Dove sono le mie belle ragazze?” a lui S a început ziua noastră următoare şi drumul înspre Tharros, cu oprire la cea mai veche biserică sardă (secolul al VI-lea). În locul vechi de 3000 de ani ni s-au oferit preţ de câteva minute bune informaţii foarte importante de la custodele muzeului, o fostă vecină de-a lui S. Ne-am reîntâlnit cu bunătatea pe tot parcursul zilei, chiar şi cât am străbătut cei 11 km pe jos de la Tharros la Cábras, însă un S diferit din Cagliari (din autobuzul local) mi-a înmuiat aşa un pic inima, aducea un pic şi cu John Hannah, când a replicat la încercarea mea de a afla mai multe detalii despre cazare şi după ce deja ne oferise informaţii preţioase – „I’m sorry for taking advantage of you” – cu „It’s ok, I don’t mind”. :)
Pe ultima sută de metri, voi încheia în glorie cu G, şoferul nostru de la Cagliari la Villasimius, care a rămas cu un mare regret că sunt deja fidanzata şi că nu mă mai pot lua cu un sard, făcându-ne în acelaşi timp să râdem până au început să ne doară burţile.
Şi cu şoferul de pe autobuzul local din Alghero, care a staţionat vreo 3 minute, cu lumea în el, ca să se convingă (pe hartă) care este cel mai apropiat punct în care ne poate duce pentru a ne fi uşor să găsim cazarea, căci eram ude-leoarcă şi în mijlocul unei ruperi de nori. Nu cred că mai trebuie să specific că nu a vrut să ne ia bani pe bilet.
Şi cu AM, proprietara ultimului B&B la care-am stat în această fabuloasă insulă, care iubea românii, pe care îi considera solari, şi care a revenit târziu în noapte ca să ne lase un coş plin cu merendine pentru dimineaţă, chiar dacă nu aveam mic dejun inclus.
Într-adevăr, oamenii buni se atrag. Şi binele atrage bine. Şi aşa ar trebui mereu să gândim dacă ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi. Şi totuşi, nu mă aşteptam să găsesc atât de multă bunătate atât de la Vest.     

© Olivia-Petra Coman (text & fotografii)

Monday, 2 February 2015

Off the Grid… [fragment]



‘I’m not ruthless out there, but I get my waves and I don’t take them off anyone, there’s a big difference. Some of the longboarders and SUP guys need to reel it in a bit… nothing worse than greed.’
I can’t help but like his passion and non-conformist attitude towards riding waves. The conversation turns to life here in Cornwall. Turns out he and his French Canadian wife live here for the summers and spend their winters seeking waves around the world. Whilst here they live off grid with no electricity or running water, grow their own vegetables and keep chickens. Working in town on a small wage, they manage to save enough to fund their winter trips.
‘The few sacrifices we make give us the means to do what we do. People always wonder how we manage to go on trips for so long. I’m lucky because I was brought up with very little and I think it taught me from a young age the value of money and to appreciate the things I have. It all depends how much you want it. While people are sat in pubs every weekend or wasting their money on more fashion accessories they don’t need, I’m putting that money away so I can sit in the sun and surf pretty much every day of the winter.’
As travel stories to and fro between us I’m invited to check out their piece of land and have some breakfast. As this way of living has always interested me, I eagerly follow.
After a few miles of winding back country roads, we meander down a bumpy trail and pass through a farm gate. I’m assaulted by the smells of the great British countryside. We’re only a few miles from the tourist saturated coast but it’s like we’re in another world. I’m taken on a culinary tour of a huge greenhouse bursting at the seams with veg. The air is thick with the smell of herbs, and the bees are busy doing their work.
‘It’s a lot of hard work but helps me keep fit while there’s no swell. All organic, of course, no point using chemicals if you grow your own. We pretty much provide all our own salads and vegetables in a year. Picked when they’re optimum, straight to the pot. It’s extremely satisfying and saves us a lot of money.’
As we sit around a picnic table, I’m treated to a fresh omelette with salad and they tell me how easy the transition was giving up electricity and running water.
‘Don’t get me wrong, we still have our feet firmly planted in the real world. We have electricity from our leisure battery in the van if we need it, we just don’t have lights or a fridge. We get water from work or friends, we just don’t have running water from a tap. It really isn’t a hardship. We have a mobile phone, bottom of the range, of course (he states proudly) and a laptop at work. It’s incredibly liberating to free yourself of the television. We sit and talk, have campfires, listen to the radio and read more. You get time to discover who you are rather than switching off in front of the television. We’re a lot happier for it. People always tell us how bored they are but with all the surfing, gardening, walking, reading, swimming, fishing and chopping wood, there’s just no time for boredom.’
Intrigued by how these two manage to go away for so long I ask about how they support themselves.
Surfers on Farr Beach, Bettyhill | Scotland
‘Working in seasonal jobs and leaving frugally, but well, during the summer months means we get to live our dreams in the winter. Because of the nature of a seasonal job, it gives us the freedom we need, rather than a workplace or career that tries to trap us with a few weeks off a year and the promise of a great future with them. More money, more status, no thanks. We choose less responsibility, less money, and less possessions, and choose to live while we’re healthy and able to enjoy life. I’m not saying it’s the right or wrong way to live but it’s our way, and we’re happy. Consumerism just isn’t the way forward. People want it all and they want it now. We should want less and enjoy the simple pleasures all around us. As a society, we look but we don’t see anymore, everything is becoming too easily available for too little, and that in turn devalues it.’ …

(Steven Halpin, ‘Carve’ Surfing Magazine, Issue 152)


I never did this, but, hey, this is it – one of my favourite articles ever. It had a huge impact on me, because I believe and feel the same way: we never take the money or assets with us, all that’s going to be left are the experiences in our soul.