Thursday, 21 August 2014

Revanşa


Pentru cei ce nu mă cunosc, treaba stă cam aşa: eu sunt Petra, pe iubitul meu îl cheamă Marcel şi am un caiac pe care-l cheamă BLU. Sunt pasionată de multe lucruri – în fapt, eu mă văd ca pasiune pură din creştetul capului şi până la vârfurile degetelor de la picioare –, însă cred că printre activităţile favorite se numără tot ce înseamnă dus la extrem. Călătorii în locuri mai puţin umblate şi/sau considerate drept riscante, sporturi cât mai năstruşnice şi mai periculoase şi, nu în ultimul rând, activităţi şi relaţionări cu oamenii duse la extrem. Îmi place să îmi forţez limitele, să mi le depăşesc, apoi să o iau de la capăt.
Da, am momente şi situaţii de care mi-este frică, însă ce folos să trăim dacă nu să ne înfruntăm fricile? Şi să riscăm încontinuu, ce-i drept, într-o manieră inteligentă, pentru că doar în dansul acesta nebun cu provocările putem culege mai mult decât am investit. Indiferent de plan.

-          Seara bună, spre Lacul Rotundu se poate ieşi?
-          Bună seara, îi răspunseră pescarii lui Marcel, cu o undă de îngrijorare în glas. Ne-au explicat cam pe unde ar fi canalul comunicant, însă cred că ne-am cam lăsat duşi de val şi de norii negri ce stăruiau la orizont.
-          Marcel, putem merge mâine de dimineaţă. Hai să stăm aproape de mal – vine furtuna.
Ştiam şi din previziunile meteo [ştiu că mai sunt şi acelea greşite] că asta urma: o furtună violentă.
Marcel însă a continuat să vâslească. L-am urmat. Şi, ajunşi la extremitatea vestică a lacului, ne-am dat seama că nu suntem în locul cel bun. Cu toate acestea, soarele care începuse a apune ne-a făcut martorii unui spectacol impresionant: poate unul dintre cele mai frumoase asfinţituri ale vieţii mele de până acum, portocaliul cald fiind amplificat de albastrul închis spre gri al cerului furtunos, luminat uneori de licărul fulgerelor.
-          Mica, ne ocoleşte, fii pe pace.
Dar mie inima-mi spunea altceva. Cu toate acestea, am stat să facem fotografii, eu observând cu o sclipire suspectă în ochi păsările ce treceau în zbor, pe deasupra capului meu.
La un moment dat, am văzut stuful cum se apleacă în spatele lui Marcel, am privit instinctiv în spatele meu şi am văzut valurile care se umflau. [Mie mi-e frică de vânt, cam de când aveam 10 ani şi... pe apă ştiu că acest element poate fi mult mai periculos decât pe uscat.] Apoi, m-am uitat fulgerător înspre Marcel şi am şuierat:
-          Marcel, te omooor!...
Nori peste Lacul Telnicea
Am încercat să vâslesc, însă nimic nu părea să funcţioneze. Nici cârma nu mă mai ajuta, pentru că forţa vântului, coroborată cu valurile crescânde, mă ducea înspre un cu totul alt canal decât cel pe care trebuia să apuc. Colac peste pupăză, se apropia şi Maica Stareţă cu o barcă cu motor – alte valuri...
-          Mica, vâsleşte!!
-          Marcel, vino şi vâsleşte tu, să vedem dacă poţi!!
L-am văzut cu coada ochiului cum a pornit înspre mine însă... la fel de rapid, am realizat că nu aveam coardă de remorcare. Ce era să îmi facă? Trebuie să pun punct panicii [asta-i firea mea, mă panichez repede] şi să văd ce este de făcut. Sunt pe cont propriu. Şi trebuie să mă descurc. Hold your ground, Petra! Valurile mă loveau din stânga şi din dreapta şi riscam să mă răstorn. Am băgat padela şi am vâslit puţin stânga spate, cât să am caiacul perpendicular pe valuri. Apoi, profitând de viteza pe care o prind cu BLU, am tras cât am putut de tare. Mi-am revenit puţin şi am prins încredere când m-am văzut pe canalul ce ducea înspre debarcader. Şi totuşi, nu m-am oprit din vâslit decât la 2 metri de mal. Am ieşit din caiac, l-am tras la mal şi l-am tras şi pe Marcel la mal, arătându-i cum îmi tremurau picioarele.
Fusese un moment cheie, în care m-am simţit răzbunată pentru cursul de caiac din 2013, când am renunţat după 2 zile. Nu regret nimic, însă mă bucur că atitudinea mea s-a schimbat şi că am găsit acum puterea să fac faţă situaţiilor dificile. Bine, cu o porţie în plus de ciocolată după ce mi-am scos echipamentul. J   

Thursday, 14 August 2014

Musica Barcensis



Codlea Fortified Church
Stumbling upon this project, two weeks ago, was a great find: a choir in the beautiful Prejmer Fortified Church. Mmmm… That’s nice! How about several concerts in 7 other fortified churches in Ţara Bârsei? That’s even better!
Last Saturday was dedicated to the inauguration of the repaired Prause Organ (1783) at Codlea Fortified Church. Finally getting inside this 13th-century fortified church was a dream that seemed to take ages to materialise…  Well, it did when I found myself staring at the consolidated walls, decorated with the coats of arms of the villages nearby: Brenndorf, Weidenbach, Tartlau… and their names continued to scroll down my mind, like the credits of a movie.

Caressing the old walls
Shyly entering the main building of the church, hearing the concert, marvelling at the inviting tiles and chandelier and more at the mysterious yet resonant light at the back door, I was feeling restless yet at ease in an environment that probably felt closer to my soul than any other Transylvanian fortified church environment previously experienced. Exploring the back yard felt timeless, with the rough bits of the grass stinging my sandally feet. One lingering touch on the enormous wooden doors of the consolidated walls and it felt like caressing time itself. The intense heat had passed and the sunset had come.

Prause Organ

Here are the concerts that you can still attend during the month of August:
-          17.08.; 5;00pm Prejmer
-          23.08.; 4:00pm Braşov [St. Martin Church]
-          24.08.; 5:00pm Prejmer
-          30.08.; 6:00pm Râşnov
-          31.08.; 5:00pm Prejmer

Thursday, 7 August 2014

Şi dacă am depăşi definiţia clasică a prieteniei?



Să ai prieteni este minunat, dar este, cum îmi place să o numesc şi cum este, de altfel, orice relaţie, a full-time job. Investeşti timp, sentimente, resurse, apoi te trezeşti cu inima frântă pentru că te-a lăsat cu ochii-n soare pentru noul iubit, pentru că o dată la an vechile probleme dintre voi reapar la orizont [şi asta poate doar să însemne că nu le-aţi soluţionat în profunzime încă de prima dată] sau că nu primeşti îndeajuns de multă atenţie şi exclusivitate pe cât ţi-ai dori. Cam asta se întâmplă în viaţa reală, chiar şi a noastră, a călătorilor, în momentele când ne găsim în base camp a.k.a. acasă.
E vorba ’ceea arhicunoscută şi tradusă în (cred) toate limbile Pământului şi care în dulcele nostru grai sună cam aşa „Ochii care nu se văd se uită”. Aşa să fie oare? Sau există relaţii care scapă de sub tutela ameninţătoare a depărtării?
O prietenie mai altfel, pe traseul Iran-Ro
Scriam, acum mai bine de un an şi jumătate, în engleză, ce-i drept, că şansele sunt mari ca – prin peregrinările pe meleaguri mai puţin vizate de comercial –, să dai peste oameni ce-ţi împărtăşesc viziunea asupra lumii şi asupra călătoriilor. Lista de oameni deosebiţi cu care destinul mi-a făcut cunoştinţă este departe de a fi închisă, însă este minunat când stai şi te gândeşti cam de câte ori în viaţă te-ai văzut şi te vei mai vedea cu oamenii respectivi şi, totuşi, că intensitatea revederilor voastre depăşeşte – în cumul de sentimente – poate ceea ce aveţi acasă. Este minunat să te întâlneşti într-un colţ al lumii cu anumite persoane şi apoi să vă regăsiţi altundeva, luând din nou cina împreună. Este minunat să ştii că cineva îţi duce dorul şi că, deşi v-aţi văzut o singură dată, a fost un clic mare, care a declanşat următorii ani de păstrare a legăturii pe Facebook, WhatsApp sau e-mail. Şi, nu în cele din urmă, este minunat şi inexplicabil când anumiţi oameni îţi intră atât de tare sub piele încât ştii că locul lor este acolo, no matter what. Că vorbiţi mai des sau mai rar, că nu vă mai vedeţi cine ştie câte luni sau câţi ani, ştii, undeva adânc, în sufletul tău, că şi ei păstrează în ei amintirea frumoasă a ceea ce a fost poate o poveste de sub 24 de ore. Sunteţi prieteni dintre cei mai apropiaţi, fără prea multe explicaţii. Fără „de ce nu m-ai sunat?”-uri, fără reproşuri, fără drame care pot lua naştere dintr-o apropiere constantă, frecventă şi deseori nesănătoasă. ...că bine zice vorba englezească „A hedge between keeps friendship green”.
Corect, nu poţi îmbrăţişa un ecran de laptop, însă poţi savura la maximum rarele ocazii când vă vedeţi... şi care probabil vor fi pe continente diferite. În definitiv, cine se-aseamănă se-adună. Iar comunitatea noastră, a călătorilor uşchiţi, este destul de vastă, mă conving de asta zi de zi, pe Twitter şi pe blog şi pe alte site-uri inventive ale colegilor de breaslă. Şi poate că ar trebui să luăm un strop din implicarea cu care ne trăim prieteniile şi să-l înlocuim cu un strop de detaşare, apoi să top it up cu multă intensitate, care, cred eu, ne-ar hrăni sufletul până aproape de – în cazul prietenilor de pe alte meleaguri – următoarea revedere. Şi poate că aceasta este reţeta perfectă pentru o prietenie strânsă şi care să învingă duşmanul Timp şi duşmanul Diferenţă. Sau poate că aşa se mai pot salva relaţiile din viaţa mea în care eu nu mai simt din partea cealaltă dragostea şi devotamentul pe care le-am simţit odinioară. Şi acesta este momentul când începe să sune alarma şi eu să încep să îmi pun întrebări. Cu o menţiune importantă: it always takes 2.